„Porniri rebele izbucneau prin muzică“ -
interviu cu Margareta PÂSLARU
„Chiar nu sînt nostalgică, lucrez fără
oprire“, mi-a mărturisit Margareta Pâslaru în timpul acestui interviu.
Eu sînt însă nostalgic după acea
Margareta pe care o ştiu de mic, graţie apariţiilor de la televizor şi a
vinilurilor din casă, şi nu aş fi irosit pentru nimic în lume ocazia de a
reintra „în grădina bucuriilor“ atunci cînd am avut plăcerea de a o cunoaşte –
de unde şi acest delicat du-te vino de mai jos,
între prezentul atît de strălucit şi de activ al Margaretei Pâslaru, şi
trecutul în care un copilaş din provincie (alias subsemnatul) cînta pe scena
unei serbări de grădiniţă exact piesa „În grădina bucuriilor“ – încurcînd, de
fîstîceală, bucuriile cu trandafirii...
Vă consideraţi o divă?
Conotaţia negativă învecinată cu ifosele acestei categorii mi-e străină. În
ciuda aparenţelor, sînt introvertită, aleg esenţa, sensibilitatea creatoare.
Prefer Alergătorii de cursă lungă ale căror perseverenţă şi dăruire
sînt descrise în compoziţia cu acelaşi nume.
Care este atunci „portretul-robot“ al unei dive, în viziunea dumneavoastră?
Din cîte am auzit, e vorba despre atitudine, celebre cîntăreţe de operă erau
numite „dive“, capriciile lor fiind acceptate, cîndva. Termenul s-a alterat
peste Ocean, fiind atribuit anumitor cîntăreţe pop cu pretenţii exagerate –
unele băute şi drogate, altele întîrziind la spectacole –, care afişează
aventuri amoroase, alimentează scandalul – ceea ce vinde bilete şi discuri, o
vreme.
Aţi vrut dintotdeauna să deveniţi cîntăreaţă? Care a fost momentul în care
aţi avut certitudinea că aţi reuşit?
Certitudine? Hm… totu-i relativ, las faptele să vorbească. Evoluez, sînt un work
in progress, ceva mai mult decît o „cîntăreaţă“, diversitatea m-a adoptat.
Faptul că am depăşit sfera muzicală s-a datorat maestrului Liviu Ciulei care
m-a ales pentru Opera de trei parale de Bertold Brecht, ca partenera
lui Toma Caragiu.
Apropo de actorie: de ce ulterior aţi jucat, totuşi, atît de puţin? Un
asemenea început ar fi putut prefigura şi o carieră extraordinară în cinema.
Rolul dramatic Iulia – întruchipînd o vampă – în coproducţia Tunelul mi-a
adus, în 1966, Premiul pentru debut în cinematografie, într-un festival naţional.
Interpretarea şi presa elogioasă au atras atenţia regizorilor, dar partiturile
actriţelor erau scrise pentru un alt tip de femeie, în acea perioadă.
Îmbucurătoare a fost invitaţia lui Nell Cobar de a compune muzica pentru două
episoade ale serialului Mihaela. Am învăţat conceptul secvenţelor
scurte, cu accente expresive, de cîteva secunde. De atunci, dezvolt teme
muzicale de respiraţie, care, orchestrate, pot deveni tema unor filme de
lungmetraj.
Ce însemna, de fapt, să fiţi o celebritate de calibrul dvs., în acea
perioadă?
Au fost 63 de compozitori care au scris pentru timbrul meu vocal. Eram dorită,
lucram intens, înregistram, filmam, compuneam, ardeam. Simţeam chemarea,
pasiunea care şi astăzi mă trezeşte cu idei, în zori. În rest, trăiam discret. Ce
epocă? Porniri rebele izbucneau prin muzică, versurile poetului Ion Horea m-au
atins: „Decît în jugul tău fictiv, decît cu aripi de şindrilă, mai bine soarta
lui Sisif, cu bolovanul dus în silă.“ Piesa n-a „trecut“ la comisie; am luat-o
drept compliment. Muzica este o necesitate pentru mine, prin ea exprim ceea ce,
doar în cuvinte, n-ar transmite tulburătoarea emoţie.
Cît de importantă era însă imaginea? Aveaţi stilişti sau v-aţi impus
singură atît de specialul look (vestimentaţia şi, mai ales, coafura)?
Eleganţa mult admirată avea rolul de a servi piesa încredinţată, fiecare
costumaţie sublinia atmosfera din text, nu era o paradă ostentativă a modei.
Coordonam elementele auditive cu cele vizuale, inclusiv mişcarea scenică,
într-un tot armonios. Părul, coafura liberă dansa cu mine – mă tundeam la
domnul Puiu; înţelegea perfect ceea ce îmi doream.
Aveaţi vreo sursă de inspiraţie „din afară“? Ce personalităţi muzicale din
epocă aţi admirat?
Mă impresionau micul dirijor Roberto Benzi şi Lolita Torres; colega de bancă
susţinea că semăn cu ea, avea aluniţă… Între 1958 şi 1960, nu am avut surse de
inspiraţie, televiziunea era la început de drum, melomanii strecurau discuri
aduse din afară. Revista Femeia m-a invitat la o sesiune foto cu
propria vestimentaţie, în 1964. Îmi foloseam imaginaţia, schiţam motive
naţionale pe care le purtam în străinătate: ilic, brîu, trăistuţă, broderii,
iar ia bărbătească purtată cu pantaloni devenea o tunică originală, şic.
Vedetele veneau la festivaluri cu întreg staff-ul şi mă intimidau, dar numai
pînă la minutul adevărului, pe scenă, cînd mă dezlănţuiam.
Admiram trupa The Beatles şi originalitatea lor, armoniile stranii magnetizau.
Era greu să plecaţi în străinătate? Care a fost turneul cel mai important
în care aţi fost?
N-aş putea ierarhiza, fiecare turneu a avut farmecul său. Presa din RDG şi din
Ungaria semnala faptul că vindeam 300.000 de discuri în ţările socialiste, în
anii 1963 şi 1964. În primii zece ani de meserie nu am avut viză în Vest. Abia
după trofeul MIDEM – Discul de Marmură, primit la Cannes în 1969 –, invitaţiile
s-au ţinut lanţ, fiecare ieşire devenind o experienţă stimulatoare. Reprezentam
România, cîntam pentru publicul fiecărei ţări, succesul autentic atrăgea alte
contracte; noţiunea de „diaspora“ era inexistentă.
Iar în ţară? Cum erau programate apariţiile la TV?
Regizorii îşi alegeau soliştii, potrivit tematicii, la fel şi compozitorii.
Neavînd agent sau impresar, primeam invitaţii prin
telefon. Scrisorile sosite la redacţie jucau un rol important, atît
la TV cît şi la Radio.
Se cînta live, sau se făcea play-back?
A face play-back la TV oriunde în lume era o artă vecină cu filmul; nu-i simplu
să frazezi şi să respiri în acelaşi loc, interpretarea te fură. Să nu uităm că
zgomotele din platou şi paşii dansatorilor, comenzile coregrafului – 5, 6, 7,
8... – făceau imposibil cîntatul în direct. Calitatea sunetului fiind
importantă, play-back-ul domina. Însă în turnee, concerte televizate,
spectacole în aer liber se cînta în direct, fireşte, cu trupă.
Cum era viaţa de turneu? Cu ce mergeaţi, cum era publicul de atunci?
Eram elevă cînd mi s-a permis o deplasare alături de Ioana Radu şi Mia Braia,
într-un spectacol cu Maria Tănase şi orchestra acordeonistului Horia Ropcea. În
anii ’60, după încheierea celor aproximativ patru sute de reprezentaţii la
Teatrul Bulandra, efectuam turnee cu trenul, la cuşetă, ceea ce m-a inspirat să
compun piesa „Turneul“, cu gloria şi tristeţea ei... Am străbătut ţara cu N.
Stroe, apoi cu Mircea Crişan. Teatrul Tănase m-a invitat şi am colaborat cu
Fugaru şi trupa Sincron, apoi cu Dan Spătaru, trupa Savoy sau Mircea Drăgan şi
Romanticii. Jucam în săli friguroase, dar aplauzele fierbinţi încălzeau şi
cabina, şi camera de hotel. Miliţia călare încerca să păstreze ordinea,
păzindu-ne; publicul ne aclama la scenă deschisă, făcea culoar la hotel,
smulgea răsaduri, în loc de buchete. Condiţiile s-au îmbunătăţit în anii ’70,
călătoream cu autobuzul. Ştiind că se lucra în trei schimburi, vizitam
fabricile pentru a mă întîlni şi cu cei care nu ajungeau la spectacol.
Cum vă raportaţi azi la celebritatea dobîndită în epocă?
Îmi urmez motto-ul: „În tinereţe ne străduim să ne facem un nume. La maturitate
trebuie să folosim numele spre binele altora.“ Compun muzică, scriu texte, mă
concentrez asupra lucrului care rămîne – înregistrarea. Dau curs invitaţiilor
speciale de tipul Gala Crucea Roşie sau Gala Artiştii pentru Artişti – UNITER.
Lansez CD-uri cu finalitate umanitar-caritabilă. Susţin tineri talentaţi prin
rubrica radiofonică Margareta prezintă pe… Din 2010, ofer un premiu
anual „pentru originalitate interpretativă“. Lucrez la volumul II al cărţii Eu
şi Timpul.
Aveţi fani care v-au urmărit de la începutul carierei şi pînă astăzi?
Da, colegi de liceu din 1958, cu copiii şi nepoţii lor, care au vizionat
filmele din seria Veronica. Alte generaţii au început să-mi asculte muzica şi
colaborez cu ele :):)
Care a fost cel mai plăcut şi neaşteptat compliment pe care l-aţi primit?
Nevăzătorii mi-au citit sufletul. Nu pot uita scrisoarea unei fete din Sibiu:
„Eu aud ceea ce văzătorii nu pot, sînteţi tristă, plîng cînd vă ascult la
radio.“ S-a dus la cinema cu prietena ei ca să mă „vadă“ în Tunelul;
ea îi descria acţiunea de pe ecran: „Acum i se dă un bilet… îl ascunde în
decolteu… le cîntă nemţilor… acum se dezbracă şi rămîne în combinezon...“
În Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu a lansat moda
„şlagărului românesc“ pe genericele filmelor Noului Val, cu piesele dvs. „Cum e
oare?“ şi „În apa mării“. V-a surprins acest lucru? Cum credeţi că se integrează
melodiile în contextul filmului?
Mi-am auzit glasul rezonînd şi la Lincoln Center în New York, unde am vizionat Moartea
domnului Lăzărescu împreună cu familia. Alegerea melodiilor a subliniat
atmosfera, în special la final. Muzica susţine dinamica filmului, spectatorii
ies din sală înfioraţi de sunete obsedante.
Există un concept care a „prins“ foarte bine în ultima vreme, numit
„Discoteca“ – o tentativă lăudabilă şi, de cele mai multe ori, reuşită, de a
„recupera“ nostalgic celebrităţile muzicale din epocă şi de a le face
accesibile publicului tînăr de azi. Ce ar trebui să se întîmple ca să vă vedem
şi pe dvs., în viitorul apropiat, ca protagonistă a unui concert din seria
„Discoteca“?
Un regizor de platou inspirat, trupa de tineri pe care îi susţin, repetiţii
serioase cu sunet şi lumini lucrate pe text, un prezentator care să anunţe
„Actorii cîntă“… şi CD-ul de vînzare la intrare, în beneficiul Fondului de
Solidaritate Teatrală.
a
consemnat Mihai CHIRILOV
Foto: arhiva personală M. Pâslaru
.jpg)
